Institutul Tehnic International pentru Surzi

National Technical Institute for the Deaf

From Wikipedia, the free encyclopedia

National Technical Institute for the Deaf
Established	1965
Type	Private-Public partnership
President	Gerard Buckley
Location	Rochester, New York
Website	ntid.rit.edu

The National Technical Institute for the Deaf (NTID) is the first and largest technological college in the world for students who are deaf or hard of hearing.^[1] As one of nine colleges within the Rochester Institute of Technology (RIT) in Rochester, New York, NTID provides academic programs, access, ASL in-class interpreters and support services—including on-site audiological, speech-language, and cochlear implant support. As of fall quarter 2012, NTID encompasses just under 10% of RIT's enrollment, 1259 students. Roughly 775 deaf and hard of hearing students are cross-registered into another RIT college's program with support from NTID.

In addition to a master's degree in deaf education, NTID also offers a bachelor's degree program in ASL-English Interpretation.

Contents   [hide]  1 History 2 See also 3 External links 4 References

History[edit]

The Institute was established in 1965 by the passage of Public Law 89-36.^[2] The law also established a National Advisory Group to find a suitable site for the school. The Advisory Group considered proposals from Illinois State University,Pennsylvania State University, the University of Southern California, the State University of New York, the University of Colorado at Boulder and others before deciding on RIT as its home in 1966.^[3] Three factors helped RIT secure the responsibility for the new Institute:

• RIT had just moved to a new campus, so the Institute would not find itself in second-hand quarters.
• Rochester businessmen had enlightened views about disability in the workplace and were eager to share those views with the Advisory Group.
• RIT had had a trustee, Edmund Lyon, who had served as President of the Alexander Graham Bell Association for the Deaf and Hard of Hearing and as trustee of the Rochester School for the Deaf.

The Institute was originally conceived as tuition-free, providing technical training as well as academic and communication skills training to 600 students annually.^[4]

NTID admitted its first students in 1968.^[5] Its establishment initially caused a great deal of friction on campus between hearing students and deaf students and RIT faculty and NTID faculty, the points of contention centering around the construction of new buildings for NTID, whether or not NTID faculty salaries were more generous than those of their peers, and communication differences between American Sign Language and American English.^[6]

In the early 1980s, NTID's enrollment spiked as deaf students from the "rubella bulge" of the mid-1960s entered their college years.^[7] Enrollment has been trending higher again in recent years; NTID's 2008 enrollment was its highest ever at 1,450, easily surpassing the previous record of 1,358 set in 1984.^[8]

In 1993, NTID established its Center for Arts and Sciences to help boost the numbers of undecided (or underprepared) students who stay on to pursue a baccalaureate degree.^[9]By 2005, this program had raised the proportion of NTID students in bachelor's degree programs to 41% (from 12% twenty years earlier).^[10]

Conversatii si intalniri cu necunoscuti - Siguranta online a copiilor cu deficiente de auz

videoclip

http://www.youtube.com/watch?v=X-K5LT_ltf4

Formule de salut

Ce este educatia surzilor?

 http://avira.search.ask.com/picdetails?locale=en_RO&o=APN10267&l=dis&gct=kwd&q=transition+in+deaf+education&surl=http%3A%2F%2Favira.search.ask.com%2Fpictures%3Fq%3Dtransition%2Bin%2Bdeaf%2Beducation%26locale%3Den_RO%26o%3DAPN10267%26l%3Ddis%26tpr%3D10%26gct%3Dkwd&purl=http%3A%2F%2Fwww.deafed.net%2Fdiversity%2Fwhat_deaf_ed.htm&iurl=http%3A%2F%2Fwww.deafed.net%2Fdiversity%2Fimages%2Fwhy%2Fscreen.jpg&iw=250&ih=187&turl=http%3A%2F%2Fmedia1.picsearch.com%2Fis%3Fx0YQhuvkMu2TrNoIhcHtGlPkv74XFJvLalLo7mhqQEY&tw=128&th=112

Importartanta achizitionarii scrisului pentru surzi

Scrisul inseamna producerea unui text, punerea in cuvinte: poti scrie un roman, o scrisoare, un articol de ziar…Scrisul inseamna de asemenea producerea de semne vizuale care compun textul scris; a produce materialitatea mesajului scris. Activitatile de scriere ocupa un loc esential in programele nationale ale scolii primare. Acest lucru este motivat prin importanta culturii scrise in societatea contemporana. Scrisul este omniprezent. In societatea noastra, cel care este lipsit de competenta scrisului este practic exclus din sfera puterii sociale si tributar altuia pentru actele cele mai modeste ale vietii cotidiene (trimiterea unui curier la un prieten sau reglarea sarcinilor administrative…) si acest lucru este si mai adevarat pentru persoanele surde care se confrunta uneori cu probleme importante de comunicare.

 Un necunoscator ar putea crede ca, pentru persoanele surde, care poseda vedere, accesul la scris nu pune nicio problema. Din pacate, surditatea ingreuiaza adesea accesul la scris. Acest lucru este constatat de invatatorii copiilor surzi.

 Cum poate invatatorul sa-si adapteze pedagogia la copiii surzi asa incat in final sa le permita acestora sa achizitioneze competentele necesare in producerea scrisului? Pentru a raspunde la aceasta intrebare, trebuie sa definim scrisul si competentele necesare in producerea unei lucrari scrise.

Scrisul este o activitate complexa in care sunt mobilizate multe operatiuni intelectuale simultane si interactive. 

Producerea lucrarilor scrise 

 1. De ce scriem?

1.1. Scrierea este o sarcina cotidiana care satisface nevoi diverse. Avantajele scrisului sunt foarte diferite de la un act de scris la altul.

1.2. Scriem pentru a comunica informatii, dar nu numai Scrisul este un act de comunicare cu o functie lingvistica, dar si „un obiect viu” care serveste la comunicare in sens larg, adica la a informa, a memora, a prescrie, a provoca si a exprima actiuni, atitudini sau sentimente. Pentru persoana surda, scrisul poate reprezenta un ajutor, un complement al comunicarii orale. Scrisul reprezinta pentru persoanle surde un mijloc real de comunicare, chiar daca ele se afla la distanta (datorita scrisorilor, Internetului...)

1.3. Scriem pentru a pastra informatii Mesajul scris continua sa existe si dupa ce a fost primit. Spre deosebire de mesajul oral, scrisul e permanent, el poate fi reluat de cate ori dorim, ramanand neschimbat. Astfel, chiar daca tehnica ofera alte suporturi si modalitati de comunicare, scrisul ramane modul cel mai suplu si cel mai fiabil de pastrare si de comunicare a informatiei. Scrisul inseamna stocarea informatiei, fie pentru a o comunica cu cineva absent, caruia nu i te poti adresa oral (comunicare la distanta spatiala), fie pentru a o regasi mai tarziu fara pierderi (memoria: comunicare la distanta temporala). Plecand de la acest subiect al finalitatii actului de scriere, percepem cu usurinta o interactiune foarte puternica intre scris si lectura.

1.4. Scriem pentru a citi sau a permite citirea Scrierea este un act de comunicare care presupune existenta unui destinatar. In viata sociala, actul scrisului satisface functiile legate de cele ale lecturii: scrierea inseamna a produce textul pentru a fi citit, inseamna a emite un mesaj care va fi receptat in cursul unui act de lectura si numai prin actul de lectura actul de a scrie poate capata sens. In mod reciproc, persoana care invata sa citeasca nu va putea da sens actului sau de lectura decat ca urmare a sensului pe care il da propriilor activitati de scriere. Scrisul permite persoanei surde sa achizitioneze o stapanire mai buna a limbii vorbite pentru ca el mediaza accesul la limbajul pe care nu il aude sau nu-l aude bine; lectua reprezinta pentru persoanele surde un instrument privilegiat de acces la lume intrucat, stapanind limbajul scris, poti avea acces la informatii vehiculate prin scris (carti, ziare, texte sub-titrate, afise publicitare sau de alt tip etc.). Prin aceasta legatura intre scriere si lectura se intareste rolul scrierii.

1.5. Scriem pentru a sustine gandirea Scrierea permite sustinerea gandirii, ea ajuta rationamentul si organizarea cunostintelor. In mod concret, scrisul nu incepe pe foaia de hartie format A4 fotocopiata de invatator si pusa sub privirea copiilor, scrisul nu se produce decat in foarte mica parte la scoala. Scrisul este o lume economica, industriala, comerciala, a carei functionare insasi determina natura, prezentarea si continutul textelor scrise. Activitatea sociala de scriere releva probleme foarte variate si se traduce deci intr-o mare diversitate de productii. Pentru ca importanta actului de scriere nu mai consta doar in a demonstra/argumenta ceva, este vorba acum de a intelege cum trebuie sa scrii.

Integrarea scolara si profesionala a surzilor (Reflectii pe baza unei lucrari de doctorat)

Integrarea, un demers al epocii in care traim, este impusa atat din perspectiva etic-umanitara, cat si din cea pragmatic-umanista. Cercetarile si practicile din domeniul dizabilitatii isi propun sa analizeze conditiile de optimizare a accesului indivizilor cu deficiente la educatie si la exercitarea, in conditii de egalitate, a drepturilor la o viata demna si deplina.

 Lucrarea ofera o perspectiva personala asupra integrarii persoanelor surde in comunitatea majoritara a auzitorilor, prin respectarea drepturilor celor dintai la asociere si comunicare in cadrul unor grupuri omogene lingvistic si cultural. Pentru ca, spre deosebire de celelalte grupuri de handicapati, surzii nu se percep pe ei insisi ca deficienti ci ca diferiti: ei au un alt cod in transmia mesajelor de comunicare: limbajul semnelor, in jurul caruia s-au structurat valori, obiceiuri si reprezentari specifice.

Copiii surzi, ca si adultii surzi, indiferent de gradul de surzenie, se simt securizati emotional in grupuri de similari. Integrarea copilului surd in scolile de masa, fara adaptari pentru comunicare (sisteme de amplificare selectiva a sunetului, cunoasterea de catre profesori a metodelor de predare la surzi, ajutor din partea colegilor in luarea notitelor ), dar mai ales fara suportul emotional al unor similari, nu poate duce decat la izolarea surdului si la respingerea lui de catre auzitori. Aceasta inseamna ca educatia surzilor presupune cu necesitate existenta scolilor speciale. Intrucat scoala, fie ea normala sau speciala, are aceleasi exigente: asimilarea culturii auzitorilor, iar maturizarea si constientizarea copilului lipsit de auz se face mai greu, el nerealizand cu usurinta necesitatea efortului pentru asimilarea unei culturi in care nu poate atinge performante in mod natural, se impune ca, pe langa adaptarile pe care le presupune scoala speciala (folosirea mijlaocelor vizuale de comunicare, concretizarea si exersarea mai indelungata a unor cunostinte si deprinderi etc.) o contributie fundamentala sa o aibă parintii acestor copii.

Prin cercetarea derulata, doctoranda evidentiaza faptul ca o reusita deosebita a copiilor cu deficiente de auz, atat in scoala, cat si in dobandirea unui statut profesional, este legata de implicarea sustinuta a parintilor, de sprijinul lor moral, emotional, dar si de ajutorul efectiv in pregatirea scolara, ca si de colaborarea scoala – familie. In fata unui parinte care are un copil cu deficiente de auz se aseaza sarcini suplimentare fata de cele ale parintilor copiiilor normali. Insa tendinta multora dintre parintii astfel incercati este aceea de a limita comunicarea cu copilul surd si de a lasa copiii mai mult in grija scolii, motivati fiind de lipsa limbajului comun de comunicare, sau de faptul ca scoala este la departare de casa, (scolile de surzi sunt putine pe harta tarii, iar uneori copiii vin acasa doar in vacante). Dar, in acest mod, copiii pierd niste etape in maturizarea lor, pe care nu le vor putea recupera mai tarziu, cand vor constientiza acest lucru, si cand se vor trezi fara educatia necesara care sa le permita accesul la un nivel adecvat de profesionalizare si de penetrare pe piata concurentiala a muncii (tendinta generala este ca adultii surzi sa fie asistati social). Facand constatari asupra unor copii care au avut multe reusite, in ciuda gradului profund de pierdere auditiva si a varstei timpurii de instalare a deficientei, doctoranda  pledeaza pentru responsabilizarea sporita a parintilor copiilor surzi, pentru antrenarea si implicarea in procesul de educatie a copiilor lor, prin colaborarea cu scoala, dar si cu alte institutii de educatie speciala pentru surzi. O atentie aparte trebuie sa acorde parintii in comunicarea copilului surd cu copiii auzitori din proximitate.

Pentru ca, in stadiul actual, perceptia generala asupra surzilor nu este inca una democratica, ei sunt priviti ca fiind altii, si nu semeni diferiti. Aici, opinam ca se impune o mai buna structurare a cadrelor institutionale si a celor asociative pentru parintii ai caror copii sunt deficienti de auz, care sa asigure posibilitatea ca parintii sa invete modalitati de interlationare cu copiii lor deficienti de auz: asigurarea testarii auzului de la maternitate, existenta unor unor specialisti care sa antreneze parintii in comunicarea cu copiii surzi, imediat ce se constata deficienta, asocierea parintilor cu probleme similare, informarea de catre medicul de familie asupra centrelor de educatie timpurie a copiilor deficienti de auz.

 Integrarea presupune de asemenea si schimbarea mentalitatii persoanelor normale fata de semenii cu o anumita deficienta. Acesta se poate realiza prin initiative diverse ca: furnizarea de cursuri de limbajul semnelor pentru auzitorii doritori, fie ei elevi, vanzatori, functionari, profesori etc., parteneriate intre scolile speciale si cele de masa; asigurarea de servicii educationale speciale pentru surzii in scolile de masa si din educatia postsecundara; situatii de integrare partiala a copiilor surzi in mediu scolar normal: la anumite ore, sau la anumite activitati extracurriculare, la care surdul si normalul isi pot gasi puncte comune in talente si preocupari similare.

Pregatirea generala a profesorilor trebuie sa contina si educarea de atitudini adecvate fata de persoanele cu dizabilitati. O persoana cu deficiente, asa cum sunt cele senzoriale de auz, asociate cu handicapul comunicarii, are nevoie de un cadru institutional al educatiei permanente, pentru ca greutatile de a face fata cerintelor unei lumi diferite pot sa descurajeze oricand un astfel de individ, care, prin lipsa auzului si deci a invatarii spontane si prin modalitatea preponderent vizuala de receptie a informatiei, are un vocabular mai redus, un nivel mai concret de intelegere a lumii, si de aici, un mod mai rigid de relationare. O integrare adecvata nu se opreste la nivelul scolii. Locurile de munca, la randul lor trebuie sa aiba adaptari specifice pentru persoanele surde, atat sub aspectul tehnic al comunicarii, cat si sub cel al relationarii auzitorilor cu persoana surda, care trebuie antrenata in activitati, in conversatii, incurajata si recunoscuta ca membru egal in colectivitate.

Ajutati copiii surzi

Cineva a auzit apelul de ajutor al copiilor surzi din Mexic dupa Hearing the Call to Help Deaf Children in Mexico scris de Colleen Messina

 Intr-o zi calduroasa a anului 1991, Gabriella, o fetita de sapte ani, si-a imbracat hainele de duminica. Familia ei facea o calatorie lunga, departe de satul lor izolat. Fata calatorea cocotata pe spinarea magarului lor nabadaios, care pasea sprinten pe drumul prafuit. Era cel mai bun mijloc de transport pe care familia si-l putea permite. Ragetul lui zgomotos anunta sosirea in Oaxaca, Mexico.

 Din pacate, Gabriella nu-l putea auzi. Gabriella calatorea la mare departare de casa pentru a putea sa-l viziteze pe doctorul Micken. Audiologul american se afla in Oaxaca. Misiunea sa era aceea de a ajuta copii deficienti de auz.

Un audiolog este un doctor care trateaza oamenii care au probleme de auz. Dr. Micken fixa copiilor aparate auditive pentru ca ei sa poata auzi normal in cele din urma. Fata Gabrielei capata o expresie de mirare cand auzi pentru prima oara muzica. Dr. Micken si-a dorit intotdeuna sa faca ceva deosebit pentru oameni. Pentru asta, el a decis sa ajute copii cu probleme de auz. Gabrilla a fost primul sau pacient.

Curand, si alti copii din sate indepartate au venit la Oaxaca pentru a-l vedea pe doctor. Ei proveneau din familii sarace. Problemele lor ar fi putut fi rezolvate usor cu ajutorul protezelor auditive, dar ei nu avusesera niciodata sansa sa vada vreun doctor inainte. Ei erau foarte bucurosi sa-l intalneasca pe dr. Micken. El a oferit proteze auditive pentru 89 de copii. Dr. Micken a lucrat de asemnea cu comunitatile sarace din zone invecinate pentru a le educa in legatura cu functionarea auzului. El a testat auzul oamenilor. I-a invatat cum sa previna deteriorarea sistemelor lor auditive. Le-a vorbit despre cauzele pierderii auzului. Sotia sa i s-a alaturat si l-a ajutat in munca lui. El a constatat ce mari sunt schimbarile pe care le poate aduce un mic aparat auditiv in viata unui copil.

 Copii precum Gabriella erau considerati deficienti mental. Aceasta din cauza ca nimeni nu stia cum sa-i ajute in micutul si saracul lor sat. Gabriella era un copil stralucit, dar nimeni din sat nu a realizat acest lucru pana cand ea nu a avut proteza auditiva. Ea a putut in cele din urma sa absolve scoala si a facut-o foarte bine. Si viata altor copii s-a schimbat. Ei au devenit mai deschisi. Se simteau plini de speranta in legatura cu viitorul lor.